Pilonul european al drepturilor sociale [003]
În 2017 cu ocazia Summitului de la Goteborg, cele trei organisme de conducere ale Uniunii Europe (Comisia, Parlamentul și Consiliul) au proclamat Pilonul european al drepturilor sociale. Pilonul, precum îi spune și numele, reprezintă un act fundamental ce trebuie să ghideze politicile socio-economice din fiecare stat pentru a duce la bunăstarea populației.
Bunăstarea este definită din perspectiva a 20 de principii-cheie ce sunt împărțite în trei categorii mari:
Protecție și incluziune socială.
Egalitatatea de șanse și accesul pe piața forței de muncă.
Condiții de muncă echitabile.
La origini, Pilonul a reprezentat mai degrabă o serie de recomandări pentru țările membre. Nu exista o obligativitate legală a unui stat de-a respecta precis vreuna dintre recomandările pilonului până în martie 2021, în timpul Comisiei Von der Leyen când aceasta și-a arătat sprijinul pentru Pilon și a anunțat Planul de acțiune.
Atât Pilonul, cât și Planul au reprezentat un moment de turnură pentru Uniunea Europeană, deoarece venea după 10 ani de Comisie controlată de Barroso - unul dintre arhitecții austerității. Pe durata ambelor mandate ale lui Barroso, politica socială a fost sacrificată în scopul menținerii unei stabilități economice.
La scurt timp după lansarea Planului de Acțiune în martie 2021, România constata:
că planul de acțiune va fi pentru statele membre un reper important cu privire la modul în care trebuie să răspundă atât noilor provocări, cât și celor persistente, precum și în vederea atingerii obiectivelor strategice comune la nivel european, ținând cont de diversitatea mecanismelor naționale și a contextului socioeconomic specific fiecărui stat membru UE;
Astfel, România adopta Planul de acțiune ca punct de reper prin Hotărârea 92/2021.
Pilonul, precum și orice altă politică socială venită din partea celor trei este privită cu scepticism, în principal din cauza mecanismului de piață care a devenit mai proeminent în sectoare precum Sănătatea. Mecanismul de piață rămâne în continuare un fundament al Uniunii Europene:
Sustenabilitatea competitivă se află în centrul economiei sociale de piață a Europei, în eforturile de identificare a unui model de creștere durabilă și favorabilă incluziunii care să ofere ceea ce este mai bun oamenilor și planetei. - Planul de acțiune privind Pilonul european al drepturilor sociale
Mecanismul de piață își arată limitările în sectorul politicilor sociale, unde cererea și oferta, dar și nevoia acumulării profitului nu se leagă cu oferirea unor servicii esențiale de bază. Deschiderea către piața liberă a Sănătății nu a produs rezultate mai benefice, ci din contră a redus accesul unor persoane și a trecut în sfera privatului servicii esențiale.
Unde ne aflăm astăzi
Planul setează ținte clare până în 2030 și dorește ca pe calea creșterii ocupării, participării în procesele educaționale și de formare, dar și prin scăderea sărăciei să ducă populația generală la un nivel mai ridicat al bunăstării. Principalele trei ținte sunt:
Creșterea gradului de ocupare la 78% până în 2030 la nivel european (74.7% pentru România).
Participarea adulților în sesiuni de formare sau educare la 60% până în 2030 la nivel european (17.4% pentru România).
Scăderea numărului de persoane aflate în risc de sărăcie sau excluziune socială cu 15 milioane (2.2 milioane în România).
Țintele diferențiate sunt bazate pe situația în care fiecare țară se află, dar și de infrastructura socio-economică disponibilă pentru a ajunge la rezultate mai bune. Chiar dacă ținta de 60% de participare în sesiuni de formare sau în educație formală pare realizabilă, în realitate românii se află la coada clasamentului european când vine vorba de educație pe tot parcursul vieții. Dorința de învățare poate să existe, dar dacă infrastructura să asigure aceste sesiuni nu este pusă la punct, până și ținta timidă de 17.4% poate părea idealistă.
Pilonul reprezintă un instrument esențial de analiză a modului în care o țară progresează din punct de vedere social, dar are și limitări considerabile. Din natura proclamării și implementării acestuia, obligativitatea legală este limitată, dacă nu aproape inexistentă. Pilonul social nu oferă legi noi acolo unde altele vechi ar putea fi îmbunătățite, precum era cazul Legii Dialogului Social 62/2011 până la înlocuirea acesteia în 2022 cu Legea 367/2022.
Presiunea atingerii acelor ținte din Pilon vine pe calea dialogului social, prin intervențiile sindicatelor și patronatelor, dar și prin tragerea la răspundere de către societatea civilă. Presiunea nu este doar internă, dar și externă, deoarece amenințările asupra Europei, precum ar fi ascensiunea extremei drepte reîntărește nevoia dezvoltării unui stat social puternic.
Rata de ocupare
Pilonul înaintează ținte clare către care fiecare stat trebuie să tindă. Rata de ocupare este un element central al Pilonului, iar ținta europeană este de-a ajunge la 78% populație ocupată până în 2030, iar pentru România procentul este de 74.7%. Traiectoria a fost ascendentă în ultima perioadă, iar în prezent România se află la 68.7% populație ocupată. Rata de ocupare generală a populației, indiferent de sex, nu a avut de suferit ca rezultat al perioadei pandemice.
Încurajarea participării pe piața muncii reprezintă o provocare pentru România, în principal din perspectiva genului. Pilonul impune o reducere a disparității de gen în ceea ce privește ocuparea forței de muncă cel puțin la jumătate comparativ cu nivelul înregistrat în 2019.
În 2019, în România 55.4% lucrau comparativ cu 74.6% dintre bărbați, înregistrând astfel o diferență de 19.2%.
Patru ani mai târziu, în 2023, participarea femeilor a crescut la 59.1% față de 78.2% pentru bărbați, iar diferența a scăzut doar cu 0.1%, ajungând la 19.1%.
Pentru a atinge reducerea de care se discută în plan, România trebuie să crească participarea femeilor la 68.7%, o creștere de 9.6% față de 2019, în condițiile ocuparea bărbaților rămâne constantă la nivelul din 2023. În prezent mai sunt 7 ani la dispoziție pentru realizarea acestui obiectiv, iar posibilitățile există după cum ne arată și perioada 2009 - 2018 (într-adevăr, 9 ani) când procentul angajării femeilor a crescut cu 9.3%.
Participarea femeilor pe piața muncii este limitată de-o mulțime de factori structurali, printre care segregarea ocupațională - o tendință de-a angaja persoane de-un anume sex în anumite domenii. Din 2021 avem Strategia națională privind promovarea egalității de șanse în care subiectul ocupării femeilor reprezintă un subiect, nu central, dar abordat.
Neparticiparea femeilor pe piața muncii este dată și de munca domestică care, în principal, cade pe umerii acestora și, în continuare, nu este remunerată. În 2022, 86.6% dintre femeile din România lucrau zilnic în gospodărie comparativ cu 62.5% dintre bărbați. 25.1% dintre femei declarau că le este dificil să îmbine serviciul cu munca domestică, comparativ cu 16.3% dintre bărbați.
Problema participării femeilor pe piața muncii trebuie privită nu doar din perspectiva angajării acestora, dar și din cea a dezvoltării competențelor necesare. Promovarea ocupării populației ca un scop în sine riscă să creeze dinamicile pe care le observam în fostele zone miniere, unde obsesia de-a le acorda minerilor locuri de muncă fără a lua în calcul profilul acestora, a reprezentat un eșec.
Crearea locurilor de muncă adecvate trebuie să fie o componentă esențială în implementarea Pilonului social, iar pentru tineri mizele sunt mari. Discrepanța dintre tinerii și tinerele din România care nu sunt nici angajați, dar nici parte a unui proces de formare sau educație este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană. În timp ce 14.1% bărbați se regăsesc în situația menționată anterior, procentul femeilor crește la 24.8%, identificând o diferență de 10.7%, comparativ cu diferența europeană de 2.4%. Procentul ridicat este provocat și de barierele structurale de-a intra pe piața muncii, precum ar fi salariile scăzute, dar și rata abandonului școlar care este printre cele mai ridicate din UE.
O altă țintă a Planului de acțiune este reducerea procentului de tineri care nu sunt nici angajați, dar nu fac parte nici dintr-un proces de educație sau formare la 9% până în 2030. Comparativ cu media europeană, România se află într-o situație periculoasă cauzată de pandemie. Chiar dacă în ultimii doi ani, neparticiparea tinerilor pe piața muncii sau în formări a scăzut timid, nici în prezent nu a e revenit la nivelul din 2019.
Durata crizelor a afectat România disproporționat, deoarece de-abia în 2016 a început să scadă numărul tinerilor care nu erau nici angajați, dar nici parte a procesului de formare. Scăderea a fost bruscă, atât în cazul persoanelor de sex masculin sau feminin, doar că din 2018 s-a înregistrat o stagnare relativă. În momentul instaurării unei alte crize, în cazul de față pandemia de COVID-19, numărul a crescut exponențial, iar până în prezent scăderea a fost timidă.
Astăzi, 16 ani după începerea crizei financiare din 2008, la nivelul general al Uniunii Europene, procentul tinerilor care nu sunt nici angajați, dar nici parte a formării a scăzut sub nivelul anului 2008. Pe de-altă parte, România în continuare se confruntă cu o situația de-a reveni sub nivelul din 2016.
Competențe digitale de bază
Problema neocupării și a neparticipării în formării este provocată și de lipsa competențelor, dar și de-a oportunităților de dezvoltare pe plan local. Discursul neoliberal care încă domină imaginația publică din România este acela al nemuncii. Această imaginație consideră că joburile sunt distribuite egal, că între capitală și zonele mici rurale există puține diferențe, iar că oamenii sunt leneși - de aceea nu doresc să lucreze.
În realitate, locurile de muncă devin mai concentrate în orașele mari, iar cele bine-plătite se găsesc majoritar în aceste zone. Pe lângă disponibilitatea locurilor de muncă, problema competențelor rămâne una dominantă în contextul românesc (precum am arătat în Analiza 001). Una dintre țintele principale pentru situația economică actuală este ajungerea la 80% din populația totală europeană să aibă competențe digitale cel puțin de bază. România se află la coada clasamentului european cu doar 27.73% față de media europeană de 55.56% în 2023.
Lipsa competențelor digitale provoacă dificultăți nu doar în exercitarea profesiei, dar și în interacțiunile deunăzi, precum ar fi plățile bancare sau chiar achiziționarea de produse. Aceste dificultăți contribuie negativ la calitatea vieții persoanelor, iar fără o schimbare structurală ce să favorizeze educarea continuă a adulților, singura șansă de-a crește indicatorul anterior este cu generațiile noi. Totuși abandonarea vârstnicilor pe motivul că aceștia vor fi înlocuiți reprezintă o atitudine negativă ce nu se aliniază ideii Pilonului european al drepturilor sociale care-și imaginează prosperitate pentru toți, nu doar pentru unii.
Riscul de sărăcie și excluziune socială
Printre indicatorii preferați de-a măsura prosperitatea sau lipsa acesteia se numără și sărăcia sau riscul de excluziune socială. Nu este surprinzător ca în condițiile în care România are printre cele mai ridicate diferențe de ocupare între femei și bărbați, dar și o lipsă a competențelor digitale, ca și rata sărăciei și excluziunii sociale să fie printre cele mai ridicate - 34.4% în 2022 față de media europeană de 21.6%.
Totuși în ultimii ani aceasta a înregistrat o scădere semnificativă de la 44.5% până la 32% dată și de-o participare mai ridicată pe piața muncii. Dificultățile riscului de sărăcie reies din modul în care se calculează: 60% din venitul median al familiei (venitul median fiind venitul din jumătatea economiei, al familiei care se află în jumătate, nu ce rezultă din medie).
Diferența este esențială, deoarece România are un salariu mediu ridicat de 8,502 RON brut comparativ cu salariul minim de 3,300 RON în mai 2024. Salariul median se află mai aproape de valoarea salariului minim pe economie decât de cel mediu din cauza numărului mare de contracte încadrate pe 3,300 RON. Conform OUG 142/2021 care a început să-și facă simțită efectele de la începutul anului 2024, un angajat nu poate să fie ținut pe salariul minim mai mult de doi ani. Chiar dacă acum, statistic, numărul acestora va părea mai mic, trebuie efectuată o analiză atentă care să ateste cât de semnificative au fost creșterile celor care se aflau timp de 2 ani pe salariul minim. Dintre aceștia, trebuie văzut câți și-au dat demisia, doar pentru a fi reangajați pe un contract nou, o practică abuzivă, dar care se întâlnește.
Pilonul european nu oferă o țintă procentuală, ci în schimb dorește ca până în 2030 numărul persoanelor în risc de sărăcie sau excluziune socială să scadă cu 15 milioane. România (- 2.532 mil.) este a treia țară din Europa după Italia (- 3.2 mil.) și Spania (- 2.815 mil.) ca număr de persoane ce trebuie să fie scoase din riscul de sărăcie sau excluziune socială.
Având în vedere că riscul de sărăcie sau excluziune socială este un mecanism complex, România are la îndemână trei direcții pe care le poate lua pentru a ajunge la țintele propuse:
Creșterea veniturilor, astfel încât numărul familiilor cu un venit de sub 60% din venitul median pe familie, să scadă.
Încurajarea participării pe piața muncii a persoanelor din familie care nu lucrează și nu-și valorifică puterea de muncă într-un mod productiv.
Scăderea ratei de depravare materială și socială severă.
Acești trei indicatori arată, în esență, complexitatea fenomenului de sărăcie și excluziune socială care nu are legătură doar cu banii din buzunar, dar și cu posibilitățile pe care o persoană le are. Chiar dacă banii din București ar părea de-ajuns pentru o persoană de la țară, faptul că cea din capitală nu reușește să facă față cheltuielilor neprevăzute reprezintă un risc de depravare materială și socială.
Având în vederea prognoza populația din 2021 de 6.572 care se afla în risc de sărăcie sau excluziune socială, pentru a atinge ținta Pilonului, România trebuie să ajungă la 4.04 milioane de persoane. Această scădere ar reprezenta o reducere procentuală de la 34.4% în 2022 la 22.17% în 2030, mult mai aproape de media europeană din prezent.
Imaginea de ansamblu
Indicatorii anterior-prezentați atunci când sunt analizați independent nu spun foarte multe despre starea de sănătate a sistemului social al unui stat, dar la un loc, sub forma Pilonului oferă o metodă clară de analiză “dacă statul face îndeajuns“. Limitările legale ale Pilonului reprezintă o problemă în atingerea țintelor, deoarece fără un mecanism solid al dialogului social, procesul devine anevoios.
Dinaintea Pilonului se știa că negocierile colective, dar și sindicalizarea oferă beneficii tangibile unui sistem social, doar că procesele în promovarea unei “reforme“ a dialogului social au fost timide. În prezent există directiva europeană a salariilor minime adecvate ce, pe lângă elaborarea unei formule predictibile de calcul a acestuia, necesită creșterea gradului de negociere colectivă peste 80% (România este în jur de 15 - 20%). În afara acestei directive, există directiva pentru lucrătorii pe platforme și se lucrează la o nouă formă a directivei pentru comitetele europene de întreprindere, iar atenția asupra sindicatelor pare să fi redevenit centrală în imaginația europeană.
Totuși, în continuare afectată de efectele dezastruoase ale Legii Dialogului Social 62/2011, mișcarea sindicală autohtonă nu a putut “să-și revină”. De la schimbarea legii anterioare cu Legea 367/2022 s-au semnat un total de trei contracte colective la nivel de sector (Sănătate și Învățământ preuniversitar în 2023 și Bancar în 2024). Semnarea unui CCM colectiv la nivelul sectorului “Activități bancare” reprezintă o noutate pentru ultimii 13 ani când unicele contracte colective erau semnate la nivelul activităților sectorului public (Sănătate și Învățământ în principal).
Legea 367/2022 oferă un cadru mai permisiv ce permite o sindicalizare mai ușoară datorită scăderii procentului reprezentativității, dar și deblocării sindicalizării la nivelul IMM-urilor care era blocată anterior de necesitatea averii unui număr de 15 angajați din aceeași unitate.
Art. 3 (3) din Legea 367/2022 Pentru constituirea unui sindicat este necesar un număr de cel puțin 10 angajați/lucrători din aceeași unitate sau de cel puțin 20 de angajați/lucrători din unități diferite ale aceluiași sector de negociere colectivă.
În situația unei legi mai favorabile și a unor obligații de-a promova o democrație socială, implicarea sindicatelor este necesară. Creșterea numărului de angajați ce participă la formări sau sunt parte a unor procese educaționale poate veni și pe calea negocierilor colective. Acolo unde nu există sindicate, federațiile pot organiza anual o întâlnire pentru a le prezenta angajaților cadrul legal, a le explica drepturile și a-i încuraja să-și formeze un sindicat.
În reducerea sărăciei, contractul colectiv de muncă reprezintă mecanismul principal, doar că semnarea timidă a unui număr redus de contracte sectoriale din 2022 până în prezent arată o imagine ambiguă. Cadrul legal există, federațiile sindicale și cele patronale se regăsesc în mai multe sectoare, atunci de ce nu s-au demarat negocierile? Motivele ar putea fi multiple, printre care și existența unor sindicate galbene, dar și lipsa de expertiză a organizațiilor sindicale.
Lipsa de expertiză nu poate să rămână un motiv invocat ad absurdum atunci când sindicatele se confruntă cu o dificultate. Structurile de care aparțin, printre care și uniunile județene, federațiile sau confederațiile trebuie să ofere sprijinul necesar. În lipsa unei “treziri colective“ prin dezvoltarea expertizei, dar și reactivarea acelor organizații care au devenit inactive, riscăm să trecem de nivelul de 80% al acoperirii cu contracte colective “din pix“. În locul promovării negocierilor colective sectoriale, se poate ajunge la masă și să semnăm un contract colectiv unic la nivel național fără adăugiri prea semnificative. Soluția ideală ar fi atât cel național, dar și cele sectoriale.
În timp ce perspectiva genului a reprezentat un element central al analizelor trecute, în mișcarea sindicală aceasta rămâne aproape invizibilă, dacă nu ignorată complet. Chiar și în sectoarele dominate de femei, precum ar fi Sănătatea sau Învățământul, discuțiile despre munca domestică, hărțuire și abuzuri (nu doar la locul de muncă) rămân periferice. Promovarea unui discurs emancipator și critic ce pune centrală problema vieții personale și cele profesionale din perspectiva genului poate aduce rezultate benefice în realizarea țintelor Pilonului. Participarea redusă a femeilor pe piața muncii este rezultatul nu doar a atitudinilor generale de gen, dar și a vocii scăzute (dacă nu chiar tăcere) din partea organizațiilor care ar putea să le reprezinte interesele.
În concluzie imaginea arată mai bine față de ultimul deceniu, dar încă nu este de-a ajuns. România “șchioapătă“ când vine vorba de reducerea sărăciei și a excluziunii sociale, iar din perspectiva genului problema rămâne ignorată. Fără promovarea corespunzătoare a dialogului social, dar și a acțiunii categorice și articulate din partea sindicatelor, țintele Pilonului vor rămâne obiective distante către care vom continua să tânjim și-n următorul deceniu.
Acest articol a fost pregătit pentru Confederația Națională Sindicală „Cartel Alfa” și reflectă opinia autorilor. Acest material nu reprezintă poziția CE sau a Guvernului României, care nu poartă răspunderea modului în care informația conținută în acest comunicat ar putea fi utilizată.
Proiectul "+CAP – Capacitarea CNS Cartel ALFA pentru îmbunătățirea și modernizarea dialogului social la toate nivelurile", cod proiect 311262, este implementat de către CONFEDERAȚIA NAȚIONALĂ SINDICALĂ - "CARTEL ALFA", în calitate de beneficiar, în parteneriat cu FEDERAȚIA "SOLIDARITATEA SANITARĂ" DIN ROMÂNIA și este cofinanțat din Fondul Social European+ și se desfășoară în perioada 01.02.2024 - 31.01.2029.
Obiectivul general al proiectului vizează creșterea capacității organizațiilor sindicale printr-o serie de intervenții cu implicații sistemice la nivel național. Acest obiectiv este direct corelat cu obiectivul PEO ESO 4.2 „Modernizarea instituțiilor și a serviciilor pieței muncii pentru ca acestea să evalueze și să anticipeze necesitățile în materie de competențe, să asigure o asistență promptă și personalizată și să sprijine corelarea cererii și a ofertei, tranzițiile și mobilitatea pe piața muncii”.
Proiectul vizează un grup țintă total de 510 persoane, membri/specialiști ai partenerilor sociali și respectiv minim 28 parteneri sociali sprijiniți pentru a-și îmbunătăți capacitatea de a formula și implementa politici relevante, în vederea consolidării dialogului social și a parteneriatelor pentru ocupare și formare.
Valoarea totală eligibilă a proiectului este de 37.226.719,00 lei din care 28.442.886,33 lei contribuția UE și 8.783.832,67 lei valoarea eligibilă nerambursabilă din bugetul naţional.
